Fenomen de ruptură faţă de formele de artă consacrate pană la momentul respectiv, avangarda internaţională interbelică naşte odată cu primele schimbări survenite în timpul celui dintâi război mondial, când lumea culturală căuta răspunsuri noi, reevaluându-şi întreg sistemul de certitudini. Într-un moment de negare violentă a trecutului şi de proclamare a noului, un rol deosebit de important în constituirea avangardei internaţionale, l-au avut artiştii români, înainte de reîntoarcerea acestora în România şi de a pune bazele avangardei româneşti.

Nume sonore atât în străinătate cât şi în România, precum Tristan Tzara, Marcel Iancu, Hans Mattis-Teutsch, M.H. Maxy etc. au contribuit la ceea ce vom numi fenomenul avangardist românesc şi al său debut „oficial” peste hotare. Noile idei şi noua artă a acestora au fost sprijinite şi lansate în cultura românească de un alt nume important, legat de publicaţiile „Simbol” şi „Contimporanul”: Ion Vinea, el însuşi avangardist în sfera poeziei.

Alături de Ion Vinea şi alţii precum Geo Bogza, Paul Păun, Gherasim Luca, Gellu Naum, Ștefan Roll, un fervent susţinător al artiştilor avangardişti români a fost şi poetul Ion Minulescu. Spirit tânăr şi inovator, colecţionar de artă, acesta nu a fost doar un simplu prieten al mişcării de avangardă românească ci şi un mare critic de artă prin scrieri pertinente dedicate lui Pallady, Iser, Petraşcu, Brâncuşi etc. Pe perioada 1922-1940, când a ocupat funcţia de director general al artelor la Ministerul Cultelor şi Artelor, Ion Minulescu s-a dedicat sprijinirii mişcării de avangardă precum şi tuturor ideilor novatoare din România. Una dintre cele mai importante decizii ale sale a fost redeschiderea în 1924 a Salonului Oficial facilitând participarea artiştilor avangardişti. Ideile sale novatoare şi liberale şi le exprimă deschis prin publicarea, în acelaşi an, a unui manifest, în „Revista Celorlalţi”: ”Libertate şi individualitate în artă, părăsirea formulelor învăţate de la cei bătrâni, tendinţa spre ce este mai nou, ciudat, bizar chiar, a nu extrage din viaţă decât părţile caracteristice, a da la o parte ce este comun şi banal (…), iată câteva din principalele jaloane cu care cei câţiva au curajul să-şi însemne calea lor”.

Însă cea mai interesantă mărturie a strânsei legături pe care Ion Minulescu a avut-o cu arta de avangardă este reprezentată de portretele poetului, creaţiile celor mai importanţi artişti avangardişti români. Realizate în manieră avangardistă, acestea poartă semnăturile lui Corneliu Michăilescu, Victor Brauner sau alţii.

Personalitate mistică, cunoscut pentru adeziunea sa la fenomenul avangardist numit „suprarealism”, artistul român, cu origini evreieşti, Victor Brauner a contribuit la mişcarea sus amintită printr-o creaţie „autobiografică”, evidenţiindu-se atât prin libertate de expresie, cât şi prin marea bogăţie a subiectelor tratate. Traversând mai multe perioade de creaţie – constructivism, dadaism, abstracţionism, suprarealism, universul lui Brauner marchează, de la o etapă la alta, propriile revoluţii interioare, ce-l incitau să caute de fiecare dată noi mijloace de expresie în transpunerea stărilor personale. De-a lungul tuturor perioadelor artei sale, Victor Brauner a arătat celor ce l-au admirat capacitatea de a depăşi propriile angoase, găsind o compensare în sfera imaginarului. Etapei iniţiale brauneriene, îi aparţine o viziune dominată de principii expresioniste şi de Art-Nouveau, împletite în mod armonios, căreia îi corespund mai multe lucrări, cu precădere portrete „făcute de Victor Brauner prietenilor săi, poeţi şi scriitori”, pe care, în perioada colaborării cu revista de avangardă „Unu” (1928-1931), le publică alături de alte desene şi tablouri ale sale.

Înrudit din punct de vedere tematic cu tabloul intitulat „Poetul Geo Bogza arată capului său peisajul cu sonde” (nedatat [1929]), opera ce face obiectul acestei prezentări („Portretul poetului Ion Minulescu”), îşi află un corespondent în lucrarea sus menţionată şi din punct de vedere stilistic. Pensulaţia generoasă de fundal, liberă, caracteristică tabloului dedicat poetului Geo Bogza, se regăseşte şi în factura tabloului ce-l are ca protagonist pe poetul Ion Minulescu. Celor două opere le corespunde acelaşi expresionism ca „punct de plecare”, căruia i se adaugă elemente iconografice pro-dadaiste. Atât tema decapitării (v. „Poetul Geo Bogza arată capului său peisajul cu sonde”) cât şi apariţia anumitor elemente-simbol (ex.: barca, v. „Portretul poetului Ion Minulescu”) – ce reprezintă o vădită aluzie la universul poeziei lui Minulescu - se înscriu în aceeaşi tendinţă a lui Brauner către o artă nouă, liberă, un pas decisiv pentru adoptarea suprarealismului de mai târziu. Efectul, ce dăinuie în fiecare linie-contur trasată de Brauner, caută să se contureze în maniera intuitivă de a portretiza, regândită în total alți termeni, dacă ne gândim la portretul realizat lui Minulescu în 1924. Pictura liberă, descătușată de tiparul “clasic” de construcție a proporțiilor, se relevă prin noua tipologie a portretului, introdus într-o înlănțuire simbolică, devenind astfel o manieră ce precede “introviziunea”. În 1926 Brauner anunța această trecere în pași repezi către o pictură de sinteză (dar și simbol) prin crearea unor compoziții (vezi “Personnage”) în care figurativul răspundea impulsurilor primare, astfel forma ca atare nu trebuia să mai respecte valența primordială de acuratețe. Portretul lui Ion Minulescu devine astfel ocazia unei reinterpretări pertinente, în special în discursul potretisticii brauneriene, făcând trecerea spre uleiurile anilor ’30, când majoritatea prietenilor pictați sunt introduși în noul dialog plastic. (M.N.)