Termenul „suprarealism” a fost folosit pentru prima dată în literatura franceză de către Guillaume Apollinaire, în anul 1918, pentru drama „Les Mamelles de Tirésias”, subintitulată şi „dramă suprarealistă”, însă începuturile mişcării sunt legate de numele francezului André Breton şi de revista „Littérature” (1919) condusă de acesta, ce se vroia, la vremea respectivă, promotoare a unui spirit înnoitor, cu o totală libertate de expresie, a dadaismului.

În plan artistic, suprarealismul urmărea introducerea artei în sfera inconştientului, a visului, chiar al delirului, în care totul scapă de sub controlul conştiinţei. Fondat de către poeţi, al căror reprezentant român de seamă a fost Gellu Naum, supranumit şi ultimul mare poet suprarealist european, suprarealismul manifestat în câmp artistic a cunoscut personalităţi ca Max Ernst, Joan Miró, Yves Tanguy, Salvador Dalí, René Magritte, precum şi românii Victor Brauner, Jules Perahim, a căror artă a încercat să răspundă, fiecare în stilul propriu, la o renumită întrebare a timpului: „Este oare posibilă o pictură suprarealistă?” (André Breton)

Talent precoce, crescut într-o familie de intelectuali, Victor Brauner îşi definitivează studiile la Bucureşti, la Şcoala de Belle Arte (1922), sub îndrumarea profesorilor Dimitrie Serafim şi a lui Costin Petrescu, ambii reprezentanţi ai academismului, de care se detaşează curând pentru o experienţă avangardistă. Dacă iniţial viziunea artistului este dominată de o împletire armonioasă între expresionism şi Art-Nouveau – este cazul lucrărilor, predominant portrete, conservate la Muzeul din Tulcea – ulterior, artistul trece la o avangardă radicală sub forma costructivismului presărat de formulări dadaiste.

Odată cu stabilirea definitivă a artistului român în Franţa, arta acestuia înregistrează o schimbare profundă atât din punct de vedere stilistic - îndreptându-se către suprarealismul figurativ - cât şi din punct de vedere al conţinutului simbolic al imaginilor. Operele acestei perioade, din care face parte şi lucrarea prezentă („Compoziţie suprarealistă cu balaur şi perie”) reflectă astfel de preocupări, în care motivul balaurului, cu anumite deformări şi tente de fantastic, are o recurenţă considerabilă. O primă interpretare a acestui motiv îşi găseşte rădăcinile în moştenirea folclorului şi a mitologiei basmului românesc. Acestei interpretări, Amelia Pavel îi alătură „presupunerea că toată această imagistică a animalelor fioroase are şi o semnificaţie simbolică legată de momentul politic al ascensiunii nazismului, Victor Brauner împărtăşind cu ceilalţi membri ai mişcării de avangardă, opinii politice subliniat de stânga, programatic antifasciste în anii ’30.” (Amelia Pavel, „Victor Brauner”, Ed. Arc2000, Bucureşti, 2000, p. 11) (M.N.)