Considerat la începutul anilor 1930 „cel mai de seamă pictor român în viaţă”, Nicolae Tonitza îşi păstrează şi astăzi faima unui portret artistic conturat într-o epocă de însemnate frământări culturale, în care mai multe curente artistice şi-au pus amprenta asupra istoriei artei universale şi româneşti: impresionism, postimpresionism, expresionism, în ale căror linii generale se înscrie şi opera sa. Acestor orientări, artistul le va aduce un plus de originalitate, o amprentă personală, astăzi uşor recognoscibilă, apreciată şi iubită.

Căutându-se pe sine ca artist, Nicolae Tonitza şi-a manifestat propria forţă creatoare îmbinând în mod armonios rigoarea şi tehnica desenului compoziţional specifice maeştrilor münchenezi, paleta vie a italienilor şi libertatea tipic franceză a redării unei clipe de lumină alburie, realizând tablouri în care culorile au căpătat mai multă lumină, forţă, iar formele, acel aspect decorativ de o expresivitate extraordinară.

În desfăşurarea ei, pictura lui Tonitza cuprinde o etapă tematică dedicată studiului de portrete şi expresivităţii acestora, prin intermediul cărora artistul a reușit să reflecte o profundă înclinaţie către psihologie şi analiză. Perioadei sale de maturitate artistică (1922-1930) îi corespunde şi opera „Omul unei lumi noi”, în care Tonitza zugrăveşte portretul scriitorului şi prietenului său, Gala Galaction, evidenţiind dramatismul dar şi suferinţa în conturarea omului, ca reprezentare a unei idei, a unei atitudini. Liniile drepte și trăsăturile angulare ale chipului exprimă suferinţa personajului, dar şi fermitatea propriilor convingeri. Expresivitatea figurilor, ce poartă adâncită gravitatea unui mister nedesluşit încă, s-a materializat în interesante execuţii ale operelor: „Jidovul rătăcitor”, „În ospiciu”, „În urma convoiului”, „Pe verandă” sau a studiilor pentru „Orfanii”, „Spleen”, nelipsite de pe simezele manifestărilor artistice ale momentului.

Aceeaşi abordare a portretului, pe care se citeşte tristeţea ori suferinţa, o vom regăsi şi în opera „Îndurerata”, unul dintre cele patru studii din ciclul „Orfanii”, expuse de Tonitza la prima expoziţie, din 7 martie 1926, a noii grupări artistice „Grupul celor 4”, ale cărei baze au fost puse de însuşi artistul bârlădean alături de Francisc Şirato, Ştefan Dimitrescu şi Oscar Han.

Opera impresionează prin capacitatea artistului de a sugera durerea unei femei îndoliate prin doar câteva tuşe, în timp ce fluiditatea figurii reprezentate induce aceeaşi impresie de pierdere într-o lume îndepărtată, undeva în necunoscut. În redarea psihologiei personajului pictat, Tonitza a pus un accent deosebit pe redarea ochilor, pentru care apelează la soluţii nemaiîntâlnite până atunci în pictura românească, oferind un plus de expresivitate chipurilor înfăţişate: petele negre ca tăciunele sugerează o privire dramatică şi pătrunzătoare. Mai târziu aceleaşi pete devin neregulate, artistul reuşind în acest fel să exprime mai potențat căutarea, curiozitatea specifică tinerelor fiinţe; personajelor mai în vârstă, Tonitza le atribuie ochi adumbriţi, sugerând astfel interiorizarea.

Astfel de soluţii picturale corespund unei profunde concepţii ale lui Tonitza, care considera portretul opera unui artist psiholog şi nu o reproducere fidelă a chipului personajului reprezentat. „Între duhul nostru, care-şi vrea oglindire exterioară şi între mâna noastră, care va săvârşi palpabila întruchipare, e necesară o nehodinită şi ideală legătură”, spunea artistul.

Aflăm astfel că Tonitza a dat viaţă unui număr impresionant de opere şi că de fiecare dată, în realizarea acestora, şi-a rupt o parte din propriul suflet aşternând-o pe pânzele sale, oferindu-ne lucrări al căror specific, nemaiîntâlnit în alte picturi, dăinuie prin simplitatea construcţiei, delicateţea cromaticii, dar mai ales prin privirea unică a chipurilor personajelor sale. (M.N.)