Născut într-o familie de intelectuali români, în 1914, la Bucureşti, artistul s-a afirmat în rândul pictorilor sub numele de Perahim, cuvânt ce în ebraică înseamnă „flori”, o adaptare a semnificaţiei numelui original de familie, Blumenfeld („câmp de flori”). Elev al pictorilor Nicolae Vermont şi Costin Petrescu, Perahim se distanţează rapid de arta acestora, la începutul anilor ’30, devenind una dintre figurile marcante ale avangardei suprarealiste româneşti.

La doar 17 ani, debutează prin colaborarea cu Revista „Unu”, condusă de Saşa Pană, în care publică primele sale lucrări, alături de alţi mari pictori români ca Victor Brauner şi Hérold Jacques. Afirmarea timpurie în cercurile avangardiste ale epocii i-au asigurat acestuia prezenţa, mai târziu, cu opere de mare valoare, în Revista „Alge”, o publicaţie controversată, în care şi-au făcut loc manifestări-expresii ale unui nonconformism de tip radical, pe care artistul le-a împărtăşit alături de poeţii Paul Păun şi Gherasim Luca.

Universul creativ al lui Jules Perahim aduce în prim-plan aspectul „metafizicii” ce marchează suprarealismul picturii sale încă de la primele manifestări, însă specificul artei de început a lui Perahim se regăseşte mai ales în transpunerea frământărilor epocii respective, ca proprie reacţie la durerile oamenilor dezmoşteniţi. Cu evidente înclinaţii către ideologiile politice de stânga, Jules Perahim se vede obligat, pe fundalul vremurilor de persecuţii rasiale, din cauza originilor evreieşti, a se refugia în Uniunea Sovietică, în timpul evenimentelor celui de-al doilea Război Mondial, când nu a putut să se ţină departe de practica realismului socialist.

Pe o perioadă de aproape 40 de ani, petrecuţi în Franţa (din 1969 şi până în 2008, anul morții sale), Jules Perahim propune un nou univers din care fac parte lucrări ce prezintă forme dezagregate, îmbinate doar de o unică atmosferă, aceea de apăsare, făcând astfel transparent propriul pesimism faţă de evenimentele epocii. O fundamentală experienţă legată de cele două călătorii în Africa, în 1972 şi respectiv 1975, avea să lase urme adânci în arta pictorului român, caracterizată mai nou, de o vitalitate aparte, unde se regăsesc împreună animale extravagante, plante şi obiecte proiectate într-un spaţiu fantastic.

În opera „Regele şi Regina”, Jules Perahim conservă o anumită asemănare a celor două personaje cu anatomia umană, însă, în mod vădit, structura acestora nu mai este organică, prin corpurile lor nu mai trece sângele, ci au asimilat consistenţa şi culoarea roşie a profirului, o practică destul de răspândită în rândul suprarealiştilor care combinau fizicitatea corpului uman cu lumea minerală, pentru a crea acel aspect suprareal.

Încadrate în spaţiul geometric al unei nişe proiectate în imensitatea cerului, cele două personaje aduc în prim-plan ideea genezei şi a Creatorului, Arhitect al lumii şi al omului (bărbat şi femeie). (M.N.)