Pe întreaga durată a carierei sale artistice, Corneliu Baba s-a simţit profund atras de pictura de portrete, o tematică exploatată la maximum într-un mod ce apropie operele sale de sfera misticului. Anii petrecuţi în atelier şi dialogurile cu sine însuşi referitor la propria pictură, l-au determinat pe artist să devină solitar şi taciturn. Etichetat deseori drept un pictor psiholog, Corneliu Baba a fost de fapt pictorul propriilor contraste şi lupte ale caracterului şi psihicului său. Naşte în acest fel, dragostea faţă de portretul fără biografie, aşa-zisele tablouri cu portrete fără nume, ce-i asigurau artistului exprimarea pe pânză a propriei fantezii, conducându-l spre sfârşitul vieţii către ciclurile „Pietà”, „Spaime” sau „Regi nebuni”.

Numite de însuşi artistul „prezenţe anonime ale eternului dramatic destin uman” (“Corneliu Baba”, Editura Institutului Cultural Român, p. 81), temele mai sus amintite au constituit adevărate obsesii ale picturii artistului, în care „Spaima” nu este altceva decât „o lume ce aleargă bezmetică, fără ţintă, urmărită parcă de un coşmar”, iar „Regele”, un personaj „închis în celula lui de ospiciu, urmărit de propria umbră” (“Corneliu Baba”, Editura Institutului Cultural Român, p. 81). „Coşmarele nopţilor de bătrâneţe - mărturiseşte artistul în jurnalul său - readuc monştrii goyeşti din lumea necunoaşterii pe ecranul invizibil al instinctelor transformate în haos ameninţător din care culegi episoade stranii. Din haosul acesta nocturn s-au născut Regii mei nebuni şi Spaimele ce pândesc existenţa şi obligă să iei în seamă lupta destinului propriu”. Sentimentele de durere şi răzvrătire – aşa cum sunt ele reprezentate în ciclurile „Pietà” şi „Spaime” - oferă cadrului pictural şi tonalităţilor acestuia o anumită stare apocaliptică, specifică unei lumi în care obsesiile şi sacralitatea se împletesc laolaltă. Cu chipurile înspăimântate, ochii ce evocă răni oribile şi gurile larg deschise, personajele ciclului „Spaime” nu mai fac parte din această lume.

Acestui registru îi aparţine şi opera prezentă, intitulată „Spaime”, ce surprinde prin alăturarea mai multor personaje, pe al căror chip se citeşte disperarea. Zbuciumul existenţial şi lupta cu propriul destin, al fiecărui individ în parte, se constituie într-un fel de ceremonial al resemnării şi al revoltei. Ambiguitatea trăsăturilor chipurilor reprezentate este tocmai modalitatea prin care Baba încearcă să potenţeze drama omului.

Centrul acestor imagini este ocupat de portretul artistului - asemenea zugravilor de biserici care introduceau discret portretul lor într-una din marginile picturilor bisericeşti, din dorinţa de a fi mai aproape de Dumnezeu în lăcaşul Acestuia – ce se dorea parte integrantă a dramatismului şi a unei umanităţi degradate, în mijlocul căreia rămâne drept, aşa cum bine observa Andrei Pleşu, referindu-se la provenienţa conştiinţei tragice a lui Baba, afirmând: “... aspectul nocturn al plasticii lui Corneliu Baba nu trebuie să creeze imaginea falsă a unui spirit depresiv, atins organic de melancolie fără evoluţie şi fără vlagă. Cine l-a cunoscut cât de cât ştie ce vitalitate energică, ce vervă de războinic poate ieşi la iveală din puterea sa de observaţie, din formulările sale, vorbite sau desenate.”( Andrei Pleşu, “Saturn şi Jupiter” în “Corneliu Baba”, Editura Institutului Cultural Român, p. 8) (M.N.)