Privind operele lui Corneliu Baba, descoperim în faţa fiecăreia o extraordinară vigoare artistică. Faţă de impresionismul ce a dăinuit un timp îndelungat în pictura românească, Corneliu Baba aduce un suflu nou, evitând redarea impresiilor de moment, a aspectelor fugitive ale persoanelor şi lucrurilor şi lăsându-se cucerit de caracterul trainic al elementelor realităţii, pătruns de expresivitatea pe care o putea acumula figura umană. Referitor la acest aspect al picturii sale, însuşi artistul afirma, într-una din paginile jurnalului său: „Lui Tonitza i-a trebuit o noapte întreagă să-mi vorbească despre cât de expresivă poate fi o privire, o grimasă, un gest al mâinilor, dar în acelaşi timp mi-a spus cât de expresivă ar putea fi şi o realitate fără viaţă...” (cf. Pavel Şuşară, „Corneliu Baba”, Ed. Parkstone, Londra, 2001, p. 103)

Elev al lui Tonitza - sub îndrumările căruia s-a format atât la Institutul de Belle Arte de la Iaşi, cât şi în perioada uceniciei de la Durău (1935), la restaurarea bisericii - Corneliu Baba dedică, asemenea profesorului, un capitol din creaţia sa picturii de nuduri, o tematică clasicizantă de altfel prin însăşi esenţa sa. Cunoscut pentru extraordinarele calităţi de pictor al omului, Baba a reuşit să acorde o deosebită supleţe, graţie şi delicateţe nudurilor sale.

În opera de față, corpul nud al femeii, cu o mână pe una dintre coapse şi cealaltă pe piciorul drept, își găsește odihna în intimitatea spaţiului domestic. Plasticitatea figurii se completează prin posibilităţile de expresie ale propriului corp. Expresionismul operei se regăseşte mai ales în tratarea sumară a chipului femeii, unde atingerile uşoare ale pensulei ce ţin loc ochilor, buzelor, nasului şi urechilor, lasă loc interpretării asupra identităţii acesteia. Liniile drepte folosite în realizarea chipului trădează însă liniştea şi resemnarea femeii, căreia artistul Baba i-a oferit una dintre operele cele mai de seamă ale creaţiei sale. (M.N.)